Un pix, un pahar de cola si trei bucatele de ciocolata

Ma enerva teribil ticaitul ceasului de pe perete.Indica cu o impozanta seriozitate ora 2:45. Ei si ce?! Ce-mi pasa? Maine nu plec nicaieri si poate nici peste doua sau chiar trei zile.
Pe patul de langa birou zacea deschisa cartea lui Kafka. Multa meditatie pentru cele 182 de pagini.Eu nu ajunsesem decat pe la pagina 70, dar stiam sigur ca pana la finele ei am sa-mi “suscitez” neuronii.In fine, prea multa bataie de cap.Intrasem intr-o stare de spleen total.Somn nu-mi era, caci cola isi facea datoria; deci nu as fi putut estompa senzatia de plictis, punandu-ma in pat si relaxandu-ma prin vise de inalta aspiratie.
Inca o bucatica de ciocolata ca sa-mi indulcesc papilele.Delicios! Ciocolata cu alune.
Cu fruntea in tavan si ceafa sprijinita pe spatarul scaunului, astept cred, vreo revelatie extraordinara, vreun contur filozofic care sa-mi fie dat mintii mele ca sa am cu ce sa-mi ocup timpul.Nimic, nicio sclipire care sa-mi dea de gandit, pe care as putea sa o interpretez sau poate pe care sa o ignor.Telefonul imi suna in disperare.Nu-i nimic, oricum va inceta in scurt timp ca nu mai are multa baterie.Nici macar nu ma interesa cine e.
Incep sa cotrobai prin vraful de carti, caiete, foi mazgalite de plictiseala si pixuri rasufland usurate dupa ce au obosit pe hartia alba,de pe masa.Caiete cu o infatisare nu prea prezentabila, carti cu colturile indoite, biletele cu banda lipicioasa pe care stateau numere de telefon si “nu uita!”-uri. Incepuse sa ma irite dezordinea de pe birou, asa ca m-am apucat sa le asez in asa fel incat sa para cat de cat aranjate.
Ceasul continua sa ticaie ritmic, insa acum nu ma mai deranja, telefonul incetase sa mai sune, iar dezordinea de pe birou disparuse.Putin mai bine decat acum cateva minute, insa nu suficient sa pot spune ca am depasit starea de mai devreme. Priveam, analizam, oftam plictisita si-o luam de la capat.Pe birou stateau acum un pix, un pahar de cola si trei bucatele de ciocolata.Pe jos zacea o pagina cu vreo 26 de ganduri mazgalite de pix, patate de cola si cu gust de ciocolata.

Propriu-mi demiurg

Fantezie, ambtii, idealism, sperante, straniu, jubilatie, sonoritate artistica, iz intelectual si mangaiere idilica.Cam acestea imi sunt contururile mintii.Lumea creata de mine are parfumul dulceag al varstei mele, amprenta sculptata a idealurilor, inocenta, timiditatea si febrilitatea visurilor.In centrul ei ma aflu eu, cu-un chip cu ochii mari si maronii, buzele moi si tenul fin.Lumea imi e complicata, tainica, stranie, cu pete de culoare intense si viu-colorate, imbracata in sunete de vioara si pian, agitata si spasmodica.Lumea mea nu cunoaste timpul fizic, nu stie ce inseamna cronologie, e haotica si aleatoriu ii sunt puse marginile.Lumea mea nu este carnala, in afara celor cateva trasaturi fizice ale mele si isi savureaza apogeul sub ochii mei inchisi.Lumea mea cunoaste limitele schizofreniei( sau poate ca e doar dorinta de izolare psihica), dispare atunci cand deschid ochii,se convulsioneaza atunci cand dorm si ma paraseste la auzul unei voci straine.Nu intelege niciun fel de sentiment si totusi trepideaza la atingerea afectiunii, iar uneori uraste la fel de mult ca si mine, cea din lumea reala.Nu mai stiu daca lumea mea e construita din vise lucide sau e doar un joc de imagini al mintii mele.In fiecare zi imi cladesc aceasta lume, ca la sfarsitul serii sa dispara, sa uit ca am construit ceva din lacul fanteziei mele si sa simt iara, la inceputul fiecarei dimineti ca ma transform in propriu-mi demiurg.