Piese decolorate

Cand eram micuta, aveam puzzel-ul complet. Cu timpul, am ratacit piese, iar unele s-au decolorat.
Imi lipseste naivitatea dragalasa , cu care imparfumam gradina bunicilor.Imi lipsesc zilele de vacanta, desigur, tot la bunici, cand alergam intr-o rochita alba si in piciorusele goale dupa fluturi si cand bunica ma sfatuia sa-mi gasesc un alt prieten de companie, caci fluturasii nu imi inteleg dorinta mea de imprietenire si se sperie. Dar, ei erau frumosi si credeam ca intr-o zi am sa invat si eu sa zbor alaturi de ei.Ii spuneam bunicii : "As vrea sa fiu un fluturas cu rosu si alb", iar ea imi raspundea , tinandu-ma de manute : "Nu copila mea, caci ei traiesc putin". Putin, dar sublim - un zbor, un camp, parfum, culoare si-apoi-naltare -. Imi lipsesc clipele cand ma uitam, tanjind la crengutele pline de cirese, la care nu puteam ajunge, desi tot ma chinuiam si saream pana ce oboseam, iar atunci venea bunicu' , ridicandu-ma in carca, iar eu adunam fericita in palariuta mea si in cosuletul de paie, fructele copilariei mele. Imi lipsesc povestile cu zane, spiridusi si fetite in rochii marete si albe, ale bunicii, inainte de culcare.
Mi-e dor de balaceala de vara in paraiasul care curgea prin spatele casei lor.Mi-e dor de mirosul imbatator al livezii, de parfumul de lemn al cerdacului, in care cu petalele unor flori construiam casute si in care, dupa ce plecam, se pastra miros de copil fericit.
Cand eram micuta, ma amuzam foarte tare de floarea "nu-ma-uita" , pe care o intrebam mereu : "Dar tu ma vei uita?" Nu-mi raspundea...Eu ii promisesem ca nu o voi face, dar nu m-am tinut de cuvant.Eu am uitat-o, ea nu ma va uita.
Cand eram micuta, stiam sa desenez casute cu gradini inflorite si copaci verzi. Acum, nu mai stiu. Acum doar desenez litere pe pagini tanjind melancolic dupa acele vremuri.Cand eram micuta, stiam sa surad.Acum, doar pastrez un zambet protocolar. Cand eram micuta, aveam o cutiuta muzicala, pe care o pastram cu mare grija in camaruta mea si pe care cand o deschideam, ma impleteam in fericire.Acum, cand o deschid, sunetele ei sunt triste. Cand eram micuta, imi placea tare mult sa ma uit la cutia cu bijuterii a bunicii si sa admir toate acele bratari, toti acei cercei.Acum, o am pe-a mea, dar nu-i la fel... Cand eram micuta, plangeam atunci cand mi se strica vreo papusa sau cand nu mergeam la bunica in vacanta.Acum, ochisorii mei suspina mai des.
Desi micuta, piesele din puzzel-ul fericirii mele , pe toate, le pusesem la locul lor. Acum... ,nu am ramas decat cu niste piese decolorate, uzate. De un altul nu m-as putea apuca, caci piese n-am sa mai gasesc... Doar prin pagini si vise incerc sa mai reconstruiesc, uneori, puzzel-ul cu casuta din gradina insorita,avand mereu copaci verzi...

Te caut uneori

M-am obisnuit.M-am obisnuit sa ma trezesc singura.M-am obisnuit sa gust doar eu din aroma nocturna a verii.Am reusit in sfarsit sa alung mirosul tau de pe cearceafuri,de pe lampa stacojie.Am reusit sa indepartez amprentele tale de pe clantele usilor.Am reusit sa ma obisnuiesc sa stau singura in hamac.Si chiar e mai bine,decat cu tine!Am reusit sa ma bucur numai eu de visinile din farfuria gravata cu frunzulite verzui si dese.M-am obisnuit sa strang in brate perna in zilele de iarna, pentru a simti o rasuflare calda, a mea, rasfransa din panza albicioasa.
M-am obisnuit, ca atunci cand citesc, sa ma lipsesc de prezenta unui suflet in partea cealalta a patului,asupra caruia sa arunc o privire duioasa.M-am obisnuit sa nu mai sarut o frunte incruntata in zilele de lucru.Mi-am sacrificat cutiile de pantofi, cutiutele de parfum si pe cele de bijuterii pentru a aseza, rand pe rand, in sir indian, amintirile palpabile si gandurile ticsite de esenta ta.
Am reusit sa am obisnuiesc cu cele 365 de zile lipsite de zgomotul dulceag al pielii tale, cu cele 4 saptamani dintr-o luna fara saruturile fortate atunci cand gateam, cu cele 7 zile ale saptamanii fara biletelele de pe frigider care-mi transmiteau ca sunt o lenesa, dar ca tu tot ai sa ma imbratisezi diseara, cu cele 60 de minute fara ticaitul negricios al genelor tale.
M-am obisnuit cu toate acestea.Si totusi, involuntar, in zilele de toamna te caut.Imi pun ,cu mainile-mi tremurand cutiile, in brate ,stand pe pat si scotand capacul fiecareia, lasand sa curga de-a valma mirosuri,culori ,forme.Fiecare este o piesa care se imbina pentru puzzel-ul fragil al spiritului tau.Il privesc, il adulmec, si-atat.Caci de as vrea sa-l ating mi s-ar faramita intre degete.
Inchid cutiile,le pun la loc si-nchid usitele dulapului,printre care, te caut uneori.

Zambetul din ceasca cu cafea

Ora unu noaptea.Dormisem mai bine de cinci ore.In sfarsit ma odihnisem si eu putin dupa saptamana obositoare pe care am avut-o.Adormisem imbracata.Groaznic!Nu suport sa dorm astfel.M-am mustrat putin,dupa care mi-am scos amortita camasa alba motolita de somn si pantalonii negri ce-mi strangeau pulpele.
Am aprins lumina.In oglinda, pe trumpu-mi gol stateau atarnate greoaie, zilele istovitoare ale saptamanii.
Mi-am atarnat prosopul alb de usa cabinei de dus si mi-am relaxat corpul sub stropii de apa fierbinte.Apoi, mi-am aruncat peste pielea ticsita de parfumul cremei de corp, tricoul verde,ce-mi acoperea coapsele.
Am dat drumul filtrului de cafea din camera alaturata.Intre timp mi-am plimbat privirea printre rafturile maronii ale bibliotecii,sorbind mirosul filelor ingalbenite de timp.Am zarit ascunsa printre volumele de istorie si poemele lui Eminescu,cartea cu coperti negricioase,pe care o primisem de la prietenii mei la varsta de 17 ani. In mijlocul acesteia se compunea din litere negre pe un fundal rosu, titlul cartii lui Eliade : "Isabel si apele diavolului".In susul primei pagini zaceau scrise in cerneala, trei randuri de urari beletristice,pe care cu siguranta Luli le scrisese in numele tuturor.Ea era ceva mai poeta...Acum o vad foarte rar, iar ceva mai des reusim sa ne impartim fugitiv ,la locul de munca, priviri melancolice,ce tanjesc dupa anii din liceu.
Revin cu privirea asupra cartii,rasfoind-o ca sa pot adulmeca mirosul timpurilor fara de griji.Imi amintesc ca la acea vreme mi-a fost destul de greu sa o inteleg,promitandu-mi ca o voi reciti de vreme ce voi mai creste putin.Insa de atunci nu am mai tinut-o niciodata in mana.Desigur mi-a fost usor sa ma decid ce am sa citesc.
Nu!! Cafeaua!...Am uitat de ea...Fara indoiala,se racise.Oricum nu-mi placea sortimentul pe care-l alesesem.
Am cautat in dulapiorul,mirosind a lemn de stejar,cutia cu cafea "irish cream".Deschizand usitele,am simtit parfumul lemnului inabusit in mirosul a zeci de sortimente de cafea si ciocolata.Am presarat cateva lingurite din cutia cu aroma de "irish cream" si-am asteptat gremuita in fotoliu.
Am tras perdelele peste geamurile incaperii,in care am dormit si-am asezat pe masuta de langa fotoliul de un maro sobru,lampa care-avea sa-mi lumineze paginile cartii.M-am asezat comod in fotoliu,sorbind in rastimpuri din ceasca alba cu inscriptia negricioasa "Davidoff".Citeam cufundata in aroma dulceaga a cafelei.Din cand in cand suradeam printre alineate,inecand in aceasi timp, in ceasca de cafea, un zambet cu aroma de "irish cream".

Isabel si Vanesa

Ora doua.Liniste candida in camera de sus.Crema de corp,parfum de vara , pasta de dinti, fard si zambet luminos. Se pregatea sa plece. Radia de fericire.Se mai privi de doua,trei sau poate chiar sase ori in oglinda.Tremura usor emotionata. Pentru ultima oara o mai privi pe pustoaica ranjita din oglinda si pleca,inchinzand usa in urma ei.Drumul pana acolo a fost un calvar.Se privea neincetat in geamul masinii, zambind si incercand sa-si "linisteasca" bataile galopante ale inimii.
Ma intorc acasa,deschid poarta,amuzandu-ma teribil de Letty,catelusa noastra,care se cufunda adanc in iarba de sub visin.Am incercat sa o intarat sa ne jucam putin,insa fara isprava.Luna iulie ii sorbea toata energia.In contrast cu starea ei de spirit, apare motanul,plimbandu-se mandru printre firele de iarba.Il privesc,urcand alene scarile.Deschid usa.De clanta camerei gasesc agatate mirosul de fard si parfumul de fericire ale Isabelei. "Te-ai dus iar la el...",imi spun surazand.
M-am schimbat in ceva comod,mi-am luat cartea si-am coborat in curte.Era ora cinci dupa-amiaza.M-am asezat in hamac si-am citit pana te-ai intors.
S-a auzit poarta.Letty a alergat fericita.Stia ca aveai sa fi tu.Lasarea noptii se pare ca o mai revigorase putin.Ai luat-o in brate si-ai pupat-o.M-ai zarit intre cei doi pomi.Te-ai apropiat usor,plutind in zeci si sute de ganduri.Adormisem.M-ai sarutat linistitor pe frunte.Am deschis pleoapele si te-am reprivit ca in fiecare seara,radiand de fericire, cu acelasi zambet linistit si visator,mirosind a tine si a el.M-ai luat in brate si m-ai strans tare.Te-am rugat sa te asezi langa mine.Te-ai pus in dreapta mea si m-ai luat de mana.
Era luna plina.Noaptea pastrase din arsita zilei,mirosind a vara si a visin.De pe cer ne zambeau,stralucind,stelele.
-Isabel,mai tii minte?...."Luceafarul"...
-Desigur Vanesa...
Am continuat sa ne reamintim si sa retraim momente de mult ingropate in vreme,impregnate cu clipe de suspin si visare.De atunci trecusera sase ani, timp in care reusisem sa ne mutam la mine.Acum,ne intalneam de fiecare data seara,eu motaind in hamac cu cartea pe pantec,tu intorcandu-te visatoare,mirosind a fard, a el si-a note muzicale.

Un martisor obosit

Toata lumea roia in jurul masutelor pline de martisoare.Soarele zambea si el, cu un snur alb-rosu legat de o raza.Forfota, sfaturi, strigate de bucurie la gasirea celui potrivit si oftari ale indecisilor. Era ora unu si jumatate. Ma invarteam in acel targ de martisoare de mai bine de trei ore, admirandu-le pe unele, uimidu-ma de altele, insa nici gand sa fiu nemultumita de vreunele.
Dupa ce a fost zguduita si inghesuita in cutii mult prea inestetice pentru chipul sau, dupa ce a fost privita de ochii a sute de oameni, ancora argintie ambalata in pungulita transparenta cu inscriptia alba a lunii "Martie", a ajuns intr-un final in gentuta mea. Un fir de culoare alb cu rosu ,cu franjuri subtirele la capete, impodobea pungulita sa. Recunosc ca mi-a fost destul de greu sa te gasesc, martisorule! Erau atat de felurite.Care mai de care strigau dupa tine sa-l alegi pe el, caci cu siguranta vei fi multumit. Intr-adevar, ochii nu mai stiau in ce directie sa mai priveasca, cu atat mai mult ii era greu asupra caruia sa se decida.
Intr-un sfarsit, dupa plimbarea putin cam istovitoare, dar placuta, printre sutele de martisoare, am hotarat sa plec spre casa.
Pe chip mi se desenau razele soarelui de martie , iar in gentuta mea poposea un martisor obosit.